Blogul lui Ioan Ivaşcu

sufletul tău e ca o zi de paşte, în care îţi e frică să te-mbeţi, prin care trec, nedesluşit, poeţi, iar Phoenixul de aur nu renaşte, spre-a ne aduce-n zori eternitatea, ca pe-o cafea fierbinte, lângă pat, servită de subrete voluptoase Adamului pe veci încornorat

Alexandru Andries- Ea si el şi ea îl aştepta pe el. nici cataloage în rastel nu mai erau. doar părul ei se risipea în mici scântei şi el o săruta uşor pe gât. i-a fost atât de dor… şi nu-i mai trebuia nimic (el fără ea fusese mic) şi ea zâmbea şi îl privea în ochi. şi ce frumos era! iar el o-mbrăţişa pe-ascuns şi asta le era de-ajuns şi ea îl aştepta mereu, dincolo de iubiri şi rău, şi el venea la fix şi-un pic şi nu-i mai trebuia nimic

In noaptea-n care Ea nu m-a mai vrut Am inteles ca sunt un om pierdut, Si-n noaptea-aceea, chiar, m-am sinucis Cu propria-mi legenda-n manuscris... Dar cand pe catafalc mi-au asezat Cadavrul de amant incornorat Si-am inteles ca faima mea de Don Juan N-a fost decat un simplu titlu de roman, M-am revoltat ca marea nedreptate, Ce mi se pregatea-n eternitate, Mi-o consfintea chiar lasitatea mea Ca n-am ucis-o mai intai pe... Ea... Si-n timp ce zece popi ma prohodeau Si-o suta de femei ma blestemau, M-am rasucit in lada mea de lemn Si-am inviat, ca si Cristos... solemn!... Si-asa,-nsotit de popi si de femei, M-am indreptat din nou spre casa Ei... Dar cand am dat cu ochii iar de Ea — Femeia... tot pe mine m-astepta!... Si, cum era firesc, ne-am impacat!... Iar popii-n cor au binecuvantat Miracolul, ca — desi mort — eram tot viu, Si-n locul meu intrase Moartea mea-n sicriu!...

plouă din nou, n-ai chef nici să mori

avortează sângele meu întrebări pe pajiştea hârtiei, de ocară, ancore putrede, nefireşti depărtări, mă îndrept istovit către seară ninge peste sat ninsoare vulgară ca peste-un trup dezgolit şi flămând, mă simt roman, te simt de tot barbară la hotarul dintre unde şi când rimele dorm în cuibar înroşit, visând un mesia al silabelor, mi-e dor de sufletul tău, mirosit cu nara fierbinte a sclavelor

sunt trist ca o odaie părăsită, în care tu, mai goală ca oricând, îţi fluturi nimbul moale a ispită, lăsând să cadă-n lucruri praful blând al trupului tău, suvenir de-o seară, înlănţuit cu dulci parfumuri tari, şi-ţi sorb din suflet ca dintr-o ţigară de foi, slăvită-n vise de barbari