Blogul lui Ioan Ivaşcu

Ca să ne hrănim propriile noastre singurătăţi, am construit turnuri de fildeş din loc în loc.

Destrămatele căi te recheamă, să le fii şi soră şi mamă şi bărbaţi cu gândul subţire ţi-aşteaptă rotunda venire. Pe cai armăsari, colindând tăcerile rând după rând, eu numai cu tâmple sfarmate alerg după tine-n cetate şi-ţi sorb nălucirea-n apus prin păsări, prin stele, mai sus... Rotire de gânduri mereu în albia trupului tău.

va ploua, presupun, cu flori mari de tutun, peste umeri uimiţi, vor mai fi răstigniţi, prin zăpezi vor fugi dumnezei arămii, sfinţi ursuzi, dezlegaţi din al zilei nesaţ, prinţii nopţii subţiri vor cânta prohodiri, tămâind ca prin vis un oraş interzis, în delir bizantin ne-om ascunde în fân şi sătui şi tăcuţi, pe trei sferturi desculţi, printre gânduri, prin ceţi zămisli-vom poeţi. şi în aerul rar vom vâna chihlimbar ne va fi şi urât de atâta trăit, muritor de frumoşi la cântat de cocoşi

ochi, sfârtecaţi de brize, în aşteptare, deşartă lumină-n nisip Carul Mare, sinele meu sinele tău îl respiră, umbre ruginite în pietre deliră păsări mângâie coapsele dimineţii lascive, luna-şi agaţă trena-n ogive, tăcerea îţi parfumează sufletu-n clipe, printre frunze Phoebus începe să ţipe întinşi pe pământ, cu ochi de felină, din maluri abrupte de peşte solzos ciugulim din răstimp în răstimpuri lumină

Iubita mea, din frunze nimic nu se mai naşte decât poate cenuşa pe care doar aezii o caută şi-o cântă la cumpăna amiezii cu sufletul-balaur la pipăirea prăzii Iubita mea, din mine azi voi fugi departe, împovărat cu versuri pe care nu le-am scris, o să-ţi aduc în daruri spoiala unui vis, cadână pieptănată ca floarea de cais Iubita mea, doar ochii te mai reţin în mine, năvoade indecente cu marginile mari, îţi voi planta la noapte în poartă lăutari şi în caleşti rotunde te voi sili să sari.

Silance - Dalida Asculta mai multe audio Muzica » Ţi-au căzut pe buze florile lăuze şi de-atunci tot plouă ploaie fără rouă, cerbii lopătari cască gene mari, hăuri peste hăuri prin pietre şi tăuri: toamnă nu îşi lasă zarea mătăsoasă peste văi-năluci! plouă de atunci ca-ntr-o sărutare cu vers ca de sare şi ninge carnal val născând alt val!

te-ai întrebat, biruitorule a toate, de ce e iarnă până peste poate, de ce din meri mai cade brumă fină pe îngerii mânjiţi cu strălumină, de ce te-ntorci din drumul tău mereu, învăluit în dulci păreri de rău, de ce scrisori citeşti cu voce tare prin ganguri înrobite de visare, pe sub castani sălbatici, pe poteci ce duc spre-aceleaşi tandre biblioteci cu cititori de-o palmă şi de-un cot ce-au răscitit din rafturi cvasitot şi cu aceleaşi geamuri aburite la care stau fecioare despletite, gustând un vers răzleţ de prin Baudelaire sau un pasaj din James Joyce, monşer? 23.04.2004