Blogul lui Ioan Ivaşcu

marginile lumii dorm ude, rugina copacilor s-a destrǎmat, plouǎ cu cioburi de frunze, miez de noapte ȋndoliat

Femeie cu gust de otravă, început izvorând din sfârşit de iubire, -n privirea-ţi bolnavă eu zac ca un sfinx răstignit Se lasă o noapte rotundă, în pomi şi în păsări la fel, şi sufletul meu sălbatic se-afundă în pleoapele tale ca prin porţi de castel.

ars poetica 1 Dacă plângeţi, îmi iau nesfârşirea şi plec! ars poetica 2 Când n-o să mai avem cuvinte, o să ne spânzurăm de idei!

Vioara apune în mâinile ei, Lent, palmele i se prefac în scântei Şi iarba e-n sânge şi pietrele dor, Trupu-i devine vitraliu sonor, Munţii se retrag, de tristeţe, în cer, Raze târzii pe fruntea ei pier, Arborii capătă o culoare ciudată, Pământul îmi pare străvezie pată, Cea din urmă notă e-atât de aproape, Că îi simţi răstignirea în ape, Un joc între umbrele nenuntiţilor zei. Vioara apune în mâinile ei.

o pasăre zgârie orizontul tumefiat al oraşului, pe sub poduri îşi fâlfâie zdrenţele dimineaţa nebăgată de nimeni în seamă, umbra şchioapă a tramvaiului desenează pe coapsele femeilor porumbei, aleile sângerează din toate arterele oameni, sufletele noastre se întorc şi pe partea cealaltă, către peretele nevăzut: e doar o zi ca oricare alta.

Copacii zac sub cenuşa frunzei ca orbul sub greutatea luminii; ascult ochii tăi ce respiră tăcerea; un greiere şi-a presărat surâsul prin iarbă şi nările cerbilor adorm răstignite la chemarea mirosului tău. Aşezat lângă inima ta, mă binecuvântă, frumoaso; abisul vrajeste lumini de cădere-n păcat; eu m-adâncesc în floarea ochiului şi tac

Ca să ne hrănim propriile noastre singurătăţi, am construit turnuri de fildeş din loc în loc.