Blogul lui Ioan Ivaşcu

Laurence Olivier in Hamlet

umerii tăi sunt goi, vine paştele, ne bem cafeaua mică-mare din aceleaşi ceşti, respirând atmosfera haznalelor ochii tăi sunt la fel de verzi ca în prima zi a dragostei noastre, vine paştele ca o balerină cu riduri, miercurea iese din calendar din când în când, îţi dau bip, deci exist, vine paştele spune-mi de ce am început să scriu toate cuvintele cu literă mică?

În oraşul acesta e o bizară criză de tandreţe, oamenii refuză să se îmbrăţişeze, să-şi atingă sufletele până la epuizare. Dragostea reprezintă un continuu motiv de stres, o povară pe care o poartă fiecare pe Golgota existenţei şi nu o leapădă nici măcar în somn, unde coşmarurile sunt omiprezente. Glasul poetului răsună în pustie. El e omul unei stări, urmărind pasionat spectacolul teribil al arderii propriului suflet pe rugul unei tandreţi de care nu are nevoie nimeni. La ce bun să scrie ? Şi el scrie oriunde şi pe orice, în baruri imunde, pe şerveţele cu miros de piper, pe variantele subiectelor de bac sau pe hârtia din pachetul de ţigări. La ce bun să scrie, în pustia care îl copleşeşte, cu aceleaşi feţe acre care nu punctează decât golul sufletesc, inundând ca o duhoare crâşmele cu chelneriţe triste, de o plictiseală care l-ar fi revoltat şi pe Bacovia? El nu e Poetul, numai Poetul, ca pasări ce zboară. Cu sufletul rostogolindu-se pe mesele...

plouă bacovian, sufletul somnolent îşi leapădă hlamida lent peste umerii goi ai zilei gri, plictisit de eternul a fi vinovat, te aştept să revii în cafeaua dimineţilor, indecent. să-ţi tăvălesc prin zaţ coapsele arămii, în timpul unei pene de curent numai sufletele noastre târzii sunt porumbei care zboară absent peste buze arse, pustii, într-un prăbuşit orient