vineri, 25 noiembrie 2011

Catindatul dăbulenian: Io, Mircea...


Geoană, la răscruce
Sursa foto: gandul.info
Pentru acei cititori care se întreabă de unde atâta râvnă în analiza politică în ultimele zile pe blogul personal, o să dezvălui micul meu secret. Săptămânile trecute am primit drept cadou un analist politic de grădină, care, înfierbântat de aerul politicii noastre, execută cu briciul din dotare scurte analize politice pe coli A4. Nu are nici talia morală a lui Ion Cristoiu, nici pe cea de ardelean sadea a lui Iosif Boda, dar scrie percutant, mitraliind duios subiectele zilei. Astăzi consemnează apariţia unui nou punct pe harta geostrategică a politicii mondiale. Mi-a promis că nu va pune niciodată piciorul în studiourile ocupate de Monica Tatoiu.   


Atenţie, Obama! Fii cu ochii în patru, Medvedev (sau Mendeleev?)! Un nume de importanţă planetară s-a instalat voios în fotoliile nu prea moi ale geopoliticii universale. Era cunoscut mai mult prin producţia de lubeniţă, pe care fraţii noştri din oraşul din care răsare soarele pentru toţi românii o numesc pepene. Şi a devenit şi mai cunoscută în momentul în care Mircea Geoană a devenit senator. Senator de Dăbuleni.

Dăbuleniul, străveche vatră milenară, cum zice clişeul, nu are nicio vină că a încurcat iţele capitalismului de cumetrie săptămâna precedentă.

Marin Stancu, pepenarul lui Apostu
Sursa foto: Ora de Cluj
În primă instanţă, de judecată, o ştire a trecut aparent nerumegată, deşi ne-a fost oferită cu tot tacâmul, text, video şi  foto: şeful pepenarilor din Dăbuleni ar avea, în dosarul Apostu, acelaşi rang cu mai cunoscuta Aspazia. Marin Stancu, căci aşa îl cheamă, ar fi intrat nestingherit în garajul lui Apostu, oferindu-i primarului mici atenţii  mai mult sau mai puţin zemoase.

Al doilea eveniment care a adus Dăbuleniul în prim-plan a fost proclamaţia pe care ar fi rostit-o ieri Mircea Geoană în localitate, rivalizând cu Islazul paşoptist sau cu Ruginoasa CDR-ista.

Discursul lacrimogen a generat un nou profil de candidat: catindatul dăbulenian, care ne duce mai mult cu gândul la amestecul straniu dintre două personaje din Star Trek: klingonianul Worf şi Data. Nu este nici lipsit complet de sentimente, dovadă fiind lacrima vărsată în ziua precedentă, dar nici pământean nu se poate numi. Vrea să stoarcă votul cetăţeanului, căzând în şi murdărindu-se de ridicol.

Marin Stancu şi Mircea Geoană. Unul l-a înfundat pe Apostu, celălalt şi-a desfundat glanda lacrimală în văzul întregii naţiuni.

Parcă îl auzim pe nenea Iancu rostind, cu zâmbetul ironic în colţul  buzelor: La Dăbuleni, birjar, la Dăbuleni!



O lumină între oameni: Irina Bercea de Moisei

Când am lansat acum câteva zile pe facebook formula Salvaţi Moiseiul! Salvaţi satul comoară al Maramureşului şi al României!, multă lume a crezut că profitoare companii occidentale vor să pună mâna  pe diversele zăcăminte ale zonei. Poate că eu nu am fost destul de explicit, dar este vorba despre o moştenire culturală, pe care, în goana consumismului găunos, riscăm să o pierdem. 

Mi-am propus de mult să scriu un articol despre un OM care merită tomuri întregi, un articol scris doar în ritmul trepidant al sufletului înhămat la caleaşca marilor emoţii. 

Se numeşte Irina Bercea şi fiecare locuitor al Moiseiului  nostru a avut de-a face, într-un fel sau altul, cu Domnia Sa. Ajunsă astăzi la o venerabilă vârstă, doamna Irina Bercea  a fost şi încă mai este Profesoara prin excelenţă. Sunt familii în care patru generaţii, de la bunic până la strănepot, au trecut prin mâinile Doamnei Profesoare de română. I-au trecut, la început sfioşi, pragul clasei şi, mai apoi, al casei, devenind români şi moiseieni mândri de propria lor identitate. 

Îndrăgostită  iremediabil de Moisei, adică de rădăcinile Domniei Sale, Doamna Profesoară Irina Bercea nu şi-a părăsit niciodată satul natal, contribuind din plin, în mod practic,  la refacerea lui după incendiul cutremurător care a urmat masacrului de la 14 octombrie 1944, regenerând timp de mai mult de 60 de ani fibra spirituală a Moiseiului, prin dragostea de carte transmisă fiilor de ţăran.

Exemplele obiective depun mărturie despre statura colosală a acestei personalităţi a Moiseiului, a Maramureşului şi a României, care acum, în anul de graţie 2011, îşi creşte liniştită puii şi găinile pe uliţa bisericii din sat. 

Marcată de drama colectivă trăită de moiseieni în timpul celui de-al doilea război mondial, a pus în scenă, cu participarea multor oameni de ispravă, un spectacol grandios, pe textul folcloristului băimărean Isidor Râpă, cu care a obţinut, nu o să vă vină să credeţi, premiul I în cadrul Festivalului Naţional de Teatru pentru amatori I. L. Caragiale, în anul 1971.

De asemenea, dintre dealurile dominate primăvara de specificul verde de Moisei, au răsărit, ca o minune, doi olimpici naţionali la limba română, tot de sub bagheta Doamnei Profesoare, printre care, cu modestie, mă număr şi eu. Informaţii recente aruncă o nouă lumină asupra valorii Doamnei Profesoare Irina Bercea: surse demne de încredere îmi spun că s-au făcut presiuni politice infernale ca Doamna Profesoară să meargă la Liceul Gheorghe Şincai, din Baia Mare, cel mai important liceu al Maramureşului, azi, Colegiu Naţional. Dar nu a plecat, pentru că iubea cu patimă Moiseiul şi moiseienii.


Îmi amintesc lungile seri de iarnă, când, elev fiind, mă pregăteam, în căsuţa plină de cărţi a Doamnei Profesoare, pentru Olimpiada Naţională, realizând câ gramatica este una dintre marile plăceri al vieţii şi având emoţii pentru personajele lui Gala Galction, din La vulturi!


Vă mai amintiţi, dragi colegi, zilele de sâmbătă, când stăteam înghesuiţi, vreo 10 cred, în holul strâmt al Doamnei Profesoare, unde DEX-ul era la fel de important ca Biblia? Ne era ruşine să greşim vreun răspuns, căci Doamna Profesoară Irina Bercea era descinsă din Dăscăliţa lui Goga.


În orice ţară normală. Doamna Profesoară Irina Bercea, care şi-a dedicat mai mult de 60 de ani luminării unui sat ca Moiseiul, ar fi fost decorată de preşedinte şi nu ar fi avut nicio problemă cu banii sau cu mersul prin spitale.


Aştept momentul în care vom avea în Moisei unul dintre aceste semne ale recunoştinţei: o statuie a Doamnei Profesoare, Şcoala Irina Bercea sau Casa de Cultură Irina Bercea.


Până atunci, ne mulţumim cu faptul că Doamna Profesoară ne înnobilează în continuare şi se lasă înnobilată de Moiseiul pe care îl iubeşte până la sacrificiu. Mi-am permis să scriu în titlu Irina Bercea de Moisei, dar, acum, la final, având în vedere că toţi am ieşit, ca oameni, din mantaua Doamnei Profesoare, cred că mai  potrivit este să spun: Moisei, de Irina Bercea.