miercuri, 30 noiembrie 2011

De 1 Decembrie, acasă la mătuşa Mărie a Frizerului, din Moisei

Din ţara dacilor liberi, care nu au fost niciodată îngenunchiaţi, din Moisei, Maramureşmătuşa Mărie a Şuşchii, zisă şi a Frizerului, ne povesteşte despre un trecut pe care noi nu ni-l putem nici măcar imagina.


Un personaj fabulos, peste care istoria a trecut dureros, fără să-i altereze harul povestiriiumorul autentic şi pofta de viaţă. 


Pe parcursul a opt minute, mătuşa Mărie ne povesteşte despre incendierea Moiseiului la sfârşitul  anului 1944, despre destinul tragic al tatălui ei, prizonier de război, întors din Siberia şi decedat la vârsta de 47 de ani, precum şi despre diferenţele dintre lumea de azi şi lumea de altădată


Dincolo de filmarea mea de amator, rămâne emoţia întâlnirii cu un asemenea om care s-a ciocnit cu capriciile istoriei.


Acest filmuleţ demonstrează că trebuie să ne întoarcem la rădăcini în fiecare zi, nu numai de Ziua Naţională, pentru a ne încărca bateriile cu optimismul care a început să dispară din societatea modernă. 




marți, 29 noiembrie 2011

Buzdu şi Moraru/ Şi-au găsit...Groparu


Buzdu şi Morar, de la emisiunea Lăsatul secilor

Sursa foto: amelie.ro
Eternă presă şi şi fascinantă blogosferă! Cum ne furnizaţi zi de zi subiecte suculente de discuţie în online şi în offline!



Deşi pe net se defăşoară campanii menite să arate că românii sunt deştepţi, am putea intra în Cartea Recordurilor cu o  premieră mondială. Producţia se numeşte Furt de glume şi îi are ca protagonişti pe Buzdugan şi Morar, de la Radio Zu, care efectiv iau articole amuzante postate pe bloguri şi le prezintă în emisiunea lor drept creaţii proprii. 


Situaţia nu e nouă şi mă mir că de-abia acum s-a sesizat încărcătura sa penală . Julius Constantinescu, de la Daily Cotcodac, aici, şi Groparu, de la site-ul cu denumire de origine controlată, aici, le aplică tratamentul meritat celor doi hoţi de glume


Mai vechi, se pare, decât emisiunea Schimb de mume, serialul Furt de glume, cu Buzdu şi Morar, cred că a debutat la 22 ianuarie 2009, cu acest articol, în care  jurnalista Simona Tache, de la Academia Caţavencu, scria că cititorii i-au atras atenţia că textele ei sunt popularizate în eter prin gurile celor doi ZU.  Sunt episoade, ca acesta, în care umoriştii undelor ZU fură până şi comentarii de pe bloguri. 


Se ştia de ani buni că Buzdu şi Morar, cei prea plini de umor, îşi bagă picioarele în tot ce ţine de drepturile de autor, crezând că postările de pe bloguri sunt nişte simple cuvinte mâzgălite pe ziduri, special pentru emisiunea lor matinal-penală.


Această situaţie, altfel jenantă pentru cei doi matinali ZU, spune, de fapt o poveste despre dezonoarea unei părţi a presei româneşti de azi şi despre valoarea drepturilor de autor într-o societate în care s-a creat un brand, furt de glume, cu Buzdu şi Morar. 


O, ţară tristă, unii fură şi umor!


  
         

Despre masacrul de la Moisei, un film cutremurător

În cadrul campaniei de salvare a moştenirii culturale a Moiseiului, pe care am declanşat-o aici, împreună cu domnul Vasile Danci Moroşanu, semnalez apariţia pe youtube a unui scurt, dar emoţionant film, care descrie masacrul din 14 octombrie 1944

Filmul îi este dedicat chiar consăteanului nostru, Vasile Danci Moroşanu, mistuit de dorul de Moisei, şi este realizat de domnul Nelu Dumbravă, profesor învăţământ primar, cum este acum noua titulatură a învăţătorilor, de la Şcoala din comuna Horia, judeţul Neamţ, prima şcoală eco din judeţ, din 2005, domnia sa fiind unul dintre artizanii acestui succes.

Le mulţimim domnilor Vasile Danci Moroşanu şi Nelu Dumbravă, pentru că aduc în lumina reflectoarelor numele sacru Moisei, restabilind adevărul istoric.



duminică, 27 noiembrie 2011

Basmul covrigilor Boromir. Împarte-i cu toată lumea!


Demult, în vremuri tulburi, de capă şi de spadă,
Când absolut toţi câinii purtau covrigi în coadă,
Ca semn al bunăstării din orişice regat,
Toţi bucătarii lumii s-au adunat la sfat,



Un fel de ONU, UE pe bază de covrigi,
Unde puteai părerea în dialect să-ţi strigi,
Un lung conclav de taină, ca la ales de papi,
Având ca temă însă ce, cât și cum să papi


Iar ca motiv covrigii ce atârnau în cozi,
Stârnind emoții-n gloată și râsete-n nerozi,
Căci multe reclamaţii în timp s-au adunat
La-naltele oficii din fiecare stat


Ce protejau cu râvnă, fie ei mari sau mici,
Egal, consumatorii de calzi sau reci covrigi.
Întâi luă cuvântul Maestrul Covrigar,
Cu rang de B. Obama, cu părul mult mai rar,


Şi cu căldură spuse mulţimii de bonete:
-Voi, care faceţi zilnic o groază de reţete,
Va trebui să treceţi prin Marea Încercare:
Aveţi ingrediente făină, apă, sare,


Timp efectiv de lucru, această lungă zi,
Să inventaţi covrigii ce-mpart doar bucurii
Celor ce vor oriunde şi-oricând să îi consume.
Dacă puteţi, alegeţi covrigilor şi-un nume.


Un straşnic brainstorming se declanşă subit,
Covrigi cu sentimente nu s-au mai pomenit.
Făină, apă, sare, tot bucătarul ştie,
Dar unde să găsească un gram de bucurie?


O noapte-ntreagă stat-au în vânzoleală mare,
Doar unul dimineaţa, pe lângă apă, sare,
Făină şi-alte cele de prin bucătării,
A inventat covrigii ce-aduc doar bucurii.


Şi ca-n orice poveste, era, de ce mă mir?,
Mezinul breslei, calfa, pe nume Boromir,
Şi de atunci covrigii lui, zişi şi de Buzău
Împart doar bucurie în suflete mereu.


Căci pe lângă făină, el în covrigi a-nchis
Şi apă, dar şi suflet, şi sare, dar şi vis,
Iar de o veşnicie n-avem păreri de rău,
Când ronţăim covrigii de Boromir, Buzău.




Acest articol face parte din campania Blogal Initiative

Mediaş, cetatea seculară a folkului de calitate






Ca în fiecare an, în pragul unui Decembrie cu mireasmă de suflet, cetatea medievală a Mediaşului îşi deschide generos porţile, pentru a primi trubaduri din toate zările României. Luptele seculare ale folkului medieşean se întâmplă de 28 de ani, ani în care Mediaşul şi-a consolidatat, cu fiecare ediţie, rolul de punct strategic pe   harta destul de bogată astăzi a folkului românesc.

Dacă am porni prezentarea sec, am spune că informaţiile relevante le găsiţi pe site-ul competiţiei, unde sunt afişate şi rezultatele preselecţiei pentru competiţia foarte dură care va urma. În acel spaţiu virtual îmbibat de folk veţi afla înregistrări, fotografii şi texte de la ediţiile precedente.


Cum fug de sec, dar nu de  secular, o să vă relatez că am avut o scurtă discuţie cu domnul Ioan Ivan, distins folkist şi blogger, membru al grupului folk Motto din Mediaş, de care mă leagă o frumoasă prietenie în online. 


Domnia sa este primul folkist care mi-a pus o poezie pe muzică, pe care o puteţi asculta aici, iar acum a fost foarte deschis în a-mi oferi informaţii inedite despre festivalul al cărui fondator este.


După ce deplângea într-un articol plăcuta povară a preselecţiei la Festivalul Mediaş- cetate seculară, sufletistul domn Ioan Ivan mi-a făcut câteva dezvăluiri în premieră despre viitorul festivalului: Festivalul Mediaş Cetate Seculară va avea şi un concurs de poezie, începând cu anul viitor. Am discutat posibilitatea de a avea şi această latură culturală în competiţie. Încă nu ştim cam care ar fi procedura poate să se trimită poezii pe e-mail., iar un juriu format din personalităţi marcante să decidă.


Aşadar, vă ofer în premieră o informaţie datorită domnului Ioan Ivan: din 2012, Mediaşul ar putea găzdui Festivalul-Concurs de Muzică Folk şi Poezie Mediaş- cetate seculară.


Şi. cum spune unul dintre cântecele grupului medieşean Motto, ale cărui versuri au fost folosite şi de regretatul Ion Aldea-Teodorovici, bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi la Mediaş-cetate seculară!

Culmea conformismului (de la Cehov cetire)

A. P. Cehov
Sursa foto:
http://dreampoet.wordpress.com/


Ni se scrie că acum câteva zile, unul dintre colaboratorii ziarului  Kievleanin, un oarecare T., fiind apucat de un acces de suspiciune în urma citirii ziarelor din Moscova, şi-a făcut el însuşi o percheziţie la domiciliu. Cu toate că nu a găsit nimic suspect, s-a înşfăcat singur de guler şi s-a condus la circumscripţia de poliţie.

(fragment din schiţa Culmea culmilor, reprodus după ediţia A. P. Cehov, Schiţe şi povestiri, vol. I, traduceri de Ana Boldur, Editura Univers, 1986)

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

La Moisei, Maramureş: Casa părintească nu se vinde, ci se dărâmă

Exemplu al noii arhitecturi maramureşene
Cu multă bucurie recunosc faptul  că Moiseiul arată, în pragul lui 2012, ca o mică localitate elveţiană, datorită eforturilor care, pentru cei care nu fac nimic, pot părea supraomeneşti, ale primarului Toader Şteţcu, profesor de biologie la origini. Dar un fenomen îngrijorător îmi toarnă otravă în suflet. Biruiţi de modele occidentale, moiseienii au început să-şi dărâme casele părinteşti cu o energie care ar putea fi folosită în alte scopuri. 

Un articol  al lui Ciprian Mihali, din 27 iulie 2011, atrăgea atenţia că, sub ochii noştri obosiţi, Maramureşul devine un tragic Disneyland, cu clădiri din ce în ce mai eterogene, parcă desprinse din basmele cu case de turtă dulce. Sub presiunea unei libertăţi care atinge haosul, casele maramureşene şi-au pierdut identitatea.

Cum poate omul să se reculeagă sau să moară în casele de azi?

Acelaşi fenomen sinistru se petrece şi la Moisei. În numele unei modernizări iluzorii, dărâmâm vechile case spre a înălţa spre cerul depopulat de sfinţi inutile Turnuri Babel. Cu cel puţin două niveluri, acoperind soarele celorlalţi, noile case maramureşene seamănă cu nişte hardughii fără suflet, din care modestia a fost exilată. 

Refuzaţi de o ţară care nu mai este asistenţială, cum se tot laudă conducătorii, de parcă grija statului nu ar fi oamenii, şi moiseienii şi-au luat traista în spate, ca de atâtea ori de-a lungul istoriei, şi au ales calea negrei străinătăţi. Într-un exod nesfârşit şi sfâşietor, şi-au pierdut sentimentul apartenenţei la acelaşi neam, dizolvând patriotismul nativ în capitalismul altor zări, mai calde.

Crescuţi la umbra încercănată de istorie a Pietrosului Rodnei, cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali, locuitorii comunei Moisei se simt orfani de statul care ar trebui să aibă cât de cât grijă de ei. Şi acum riscă să piardă şi moştenirea spirituală, de nepreţuit. 

Ce va mai rămâne din lumea Moiseiului de altădată peste 50 de ani?

În locul caselor modeste ale ţăranilor noştri, care au primit bunul simţ în acelaşi timp cu laptele matern, apar zi de zi construcţii monstruoase, ca o comnbinaţie bizară între Orient şi Occident. Case mov, case roz, case de turtă dulce expirată, case cu coloane şi fără suflet.

Cum s-a schimbat sufletul oamennilor din Moisei în 50 de ani? Să vă reamintesc că satul a renăscut ca Pasărea Phoenix după al doilea război mondial? Că a rezistat masacrelor şi acum se multilează cu bună ştiinţă?

Casa este spaţiul intim prin excelenţă, adevărată axă a lumii noastre interioare.

Casa părintească mai ales poartă cu ea toate anotimpurile fiinţei, toate amintirile omului de la naştere până la moarte. Acolo s-a născut, acolo a rostit pentru prima dată MAMA, acolo s-a căsătorit şi acolo va muri, pe lutul care îl va face să suporte mai senin apropierea morţii.

Casa părintească nu e o simplă casă, ci e un suflet sau o însumare de suflete, ţipăt al unei infinite istorii personale care îşi cere drepturile de neînstrăinat, ca un copac în care s-a adunat amintire lângă amintire şi pe care unii îl retează cu voinicie.

În locul caselor ţărăneşti din Moisei, pline de suflet, de amintiri şi de lumină, se construiesc cu sârg case noi, kitsch, goale pe dinăuntru şi fără memorie. Un exemplu elocvent, în fotografia care ilustrează acest articol.

Ce putem face? Să aplaudăm tâmp în momentul în care dinţii necruţători ai buldozerului muşcă din  amintirile noastre? Să le spunem acelor oameni că fac bine atunci când îşi calcă sub şenilele indiferenţei un trecut mai valoros decât tot aurul băncilor din lume?

Opreşte BULDOZERUL să-ţi intre  cu şenilele în suflet!

Înainte de a dărâma casa părintească, iubitule moiseian, te rog să asculţi capodopera poetică a lui Grigore Vieru. Apoi, urcă-te liniştit la bordul buldozerului şi dărâmă ce a mai rămas în picioare. Spor la treabă! 

Grigore Vieru - Casa mea



vineri, 25 noiembrie 2011

Catindatul dăbulenian: Io, Mircea...


Geoană, la răscruce
Sursa foto: gandul.info
Pentru acei cititori care se întreabă de unde atâta râvnă în analiza politică în ultimele zile pe blogul personal, o să dezvălui micul meu secret. Săptămânile trecute am primit drept cadou un analist politic de grădină, care, înfierbântat de aerul politicii noastre, execută cu briciul din dotare scurte analize politice pe coli A4. Nu are nici talia morală a lui Ion Cristoiu, nici pe cea de ardelean sadea a lui Iosif Boda, dar scrie percutant, mitraliind duios subiectele zilei. Astăzi consemnează apariţia unui nou punct pe harta geostrategică a politicii mondiale. Mi-a promis că nu va pune niciodată piciorul în studiourile ocupate de Monica Tatoiu.   


Atenţie, Obama! Fii cu ochii în patru, Medvedev (sau Mendeleev?)! Un nume de importanţă planetară s-a instalat voios în fotoliile nu prea moi ale geopoliticii universale. Era cunoscut mai mult prin producţia de lubeniţă, pe care fraţii noştri din oraşul din care răsare soarele pentru toţi românii o numesc pepene. Şi a devenit şi mai cunoscută în momentul în care Mircea Geoană a devenit senator. Senator de Dăbuleni.

Dăbuleniul, străveche vatră milenară, cum zice clişeul, nu are nicio vină că a încurcat iţele capitalismului de cumetrie săptămâna precedentă.

Marin Stancu, pepenarul lui Apostu
Sursa foto: Ora de Cluj
În primă instanţă, de judecată, o ştire a trecut aparent nerumegată, deşi ne-a fost oferită cu tot tacâmul, text, video şi  foto: şeful pepenarilor din Dăbuleni ar avea, în dosarul Apostu, acelaşi rang cu mai cunoscuta Aspazia. Marin Stancu, căci aşa îl cheamă, ar fi intrat nestingherit în garajul lui Apostu, oferindu-i primarului mici atenţii  mai mult sau mai puţin zemoase.

Al doilea eveniment care a adus Dăbuleniul în prim-plan a fost proclamaţia pe care ar fi rostit-o ieri Mircea Geoană în localitate, rivalizând cu Islazul paşoptist sau cu Ruginoasa CDR-ista.

Discursul lacrimogen a generat un nou profil de candidat: catindatul dăbulenian, care ne duce mai mult cu gândul la amestecul straniu dintre două personaje din Star Trek: klingonianul Worf şi Data. Nu este nici lipsit complet de sentimente, dovadă fiind lacrima vărsată în ziua precedentă, dar nici pământean nu se poate numi. Vrea să stoarcă votul cetăţeanului, căzând în şi murdărindu-se de ridicol.

Marin Stancu şi Mircea Geoană. Unul l-a înfundat pe Apostu, celălalt şi-a desfundat glanda lacrimală în văzul întregii naţiuni.

Parcă îl auzim pe nenea Iancu rostind, cu zâmbetul ironic în colţul  buzelor: La Dăbuleni, birjar, la Dăbuleni!



O lumină între oameni: Irina Bercea de Moisei

Când am lansat acum câteva zile pe facebook formula Salvaţi Moiseiul! Salvaţi satul comoară al Maramureşului şi al României!, multă lume a crezut că profitoare companii occidentale vor să pună mâna  pe diversele zăcăminte ale zonei. Poate că eu nu am fost destul de explicit, dar este vorba despre o moştenire culturală, pe care, în goana consumismului găunos, riscăm să o pierdem. 

Mi-am propus de mult să scriu un articol despre un OM care merită tomuri întregi, un articol scris doar în ritmul trepidant al sufletului înhămat la caleaşca marilor emoţii. 

Se numeşte Irina Bercea şi fiecare locuitor al Moiseiului  nostru a avut de-a face, într-un fel sau altul, cu Domnia Sa. Ajunsă astăzi la o venerabilă vârstă, doamna Irina Bercea  a fost şi încă mai este Profesoara prin excelenţă. Sunt familii în care patru generaţii, de la bunic până la strănepot, au trecut prin mâinile Doamnei Profesoare de română. I-au trecut, la început sfioşi, pragul clasei şi, mai apoi, al casei, devenind români şi moiseieni mândri de propria lor identitate. 

Îndrăgostită  iremediabil de Moisei, adică de rădăcinile Domniei Sale, Doamna Profesoară Irina Bercea nu şi-a părăsit niciodată satul natal, contribuind din plin, în mod practic,  la refacerea lui după incendiul cutremurător care a urmat masacrului de la 14 octombrie 1944, regenerând timp de mai mult de 60 de ani fibra spirituală a Moiseiului, prin dragostea de carte transmisă fiilor de ţăran.

Exemplele obiective depun mărturie despre statura colosală a acestei personalităţi a Moiseiului, a Maramureşului şi a României, care acum, în anul de graţie 2011, îşi creşte liniştită puii şi găinile pe uliţa bisericii din sat. 

Marcată de drama colectivă trăită de moiseieni în timpul celui de-al doilea război mondial, a pus în scenă, cu participarea multor oameni de ispravă, un spectacol grandios, pe textul folcloristului băimărean Isidor Râpă, cu care a obţinut, nu o să vă vină să credeţi, premiul I în cadrul Festivalului Naţional de Teatru pentru amatori I. L. Caragiale, în anul 1971.

De asemenea, dintre dealurile dominate primăvara de specificul verde de Moisei, au răsărit, ca o minune, doi olimpici naţionali la limba română, tot de sub bagheta Doamnei Profesoare, printre care, cu modestie, mă număr şi eu. Informaţii recente aruncă o nouă lumină asupra valorii Doamnei Profesoare Irina Bercea: surse demne de încredere îmi spun că s-au făcut presiuni politice infernale ca Doamna Profesoară să meargă la Liceul Gheorghe Şincai, din Baia Mare, cel mai important liceu al Maramureşului, azi, Colegiu Naţional. Dar nu a plecat, pentru că iubea cu patimă Moiseiul şi moiseienii.


Îmi amintesc lungile seri de iarnă, când, elev fiind, mă pregăteam, în căsuţa plină de cărţi a Doamnei Profesoare, pentru Olimpiada Naţională, realizând câ gramatica este una dintre marile plăceri al vieţii şi având emoţii pentru personajele lui Gala Galction, din La vulturi!


Vă mai amintiţi, dragi colegi, zilele de sâmbătă, când stăteam înghesuiţi, vreo 10 cred, în holul strâmt al Doamnei Profesoare, unde DEX-ul era la fel de important ca Biblia? Ne era ruşine să greşim vreun răspuns, căci Doamna Profesoară Irina Bercea era descinsă din Dăscăliţa lui Goga.


În orice ţară normală. Doamna Profesoară Irina Bercea, care şi-a dedicat mai mult de 60 de ani luminării unui sat ca Moiseiul, ar fi fost decorată de preşedinte şi nu ar fi avut nicio problemă cu banii sau cu mersul prin spitale.


Aştept momentul în care vom avea în Moisei unul dintre aceste semne ale recunoştinţei: o statuie a Doamnei Profesoare, Şcoala Irina Bercea sau Casa de Cultură Irina Bercea.


Până atunci, ne mulţumim cu faptul că Doamna Profesoară ne înnobilează în continuare şi se lasă înnobilată de Moiseiul pe care îl iubeşte până la sacrificiu. Mi-am permis să scriu în titlu Irina Bercea de Moisei, dar, acum, la final, având în vedere că toţi am ieşit, ca oameni, din mantaua Doamnei Profesoare, cred că mai  potrivit este să spun: Moisei, de Irina Bercea.





joi, 24 noiembrie 2011

Zâmbetul din cutia de pantofi: Shoebox

Câţiva oameni cu suflet se ocupă de câteva zile cu răspândirea unei idei simple în mediul online. Ea poartă numele de shoebox.ro şi se află la a cincea ediţie.

Pentru a o pune în practică, ai nevoie  doar de o cutie goală de pantofi (corpul si capacul), hârtie de împachetat cadouri, o banală foarfecă, bani, dacă vrei să cumperi, sau timp, dacă vrei să alegi din casă lucrurile pe care urmează să le aşezi frumos în cutia de pantofi.

Apoi, dacă ai trecut de acest nivel, umpli cutia cu lucrurile care ţi se par utile pentru un copil mai puţin înstărit, care aşteaptă cu emoţie sărbătorile Crăciunului. Trebuie ca lucrurile alese să ţină cont de sexul copiilor şi de vârsta acestora, cuprinsă între 2 şi 18 ani.

După ce ai terminat şi această acţiune, duci cutia la unul dintre centrele de colectare, a căror listă o găseşti aici. Termenul limită al campaniei este 21 decembrie 2011, ora 18.00.

Sursa foto: Shoebox 2010
În mod sigur, cutia de pantofi pe care o vei dărui din suflet se va transforma într-un zâmbet inocent.

Instrucţiunile detaliate ale paşilor pe care trebuie să-i urmezi se află aici, completate cu un filmuleţ sugestiv.

E timpul să cauţi o cutie goală de pantofi, să citeşti cu atenţie instrucţiunile campaniei şi să o umpli cu suflet!

miercuri, 23 noiembrie 2011

Lacrima lui Mircea. La CEX

Încă nu s-a născut analistul care să scrie o generoasă istorie lacrimală a politicii româneşti, Plângăcioşii postdecembrişti au udat din belşug filele istoriei neamului, destul de mult şi de patetic încât să merite un loc de cinste într-un demers pe această temă. 


Au trecut 8 ani de la gâtuitul Dragă Stolo, (dacă doriţi să revedeţi, daţi click aici) dar glanda lacrimală a politicianului român produce în cantităţi înduioşătoare secreţii sărate şi milioane de voturi. Obişnuiţi de un mandat şi jumătate cu lacrima hâtră a lui Traian, ieri am aflat că şi  (fostul, de astăzi) al doilea om în stat plânge câteodată, lansând un nou brand, cu iluzia că îşi va salva muribunda carieră politică: lacrima lui Mircea. Mircea Geoană.


După ce echilibratul nea Nelu şi rafinatul nea Adrian i-au dat peste mânuţă săptămâna trecută, acţiune pe care am descris-o în acest modest articol, Mircea Geoană s-a văzut deposedat de jucăria sa preferată, preşedinţia Senatului, în faţa Comitetului Executiv (CEX) de ieri. Victor Ponta i-a tras ştrengăreşte masa prezidenţială din faţă, răpindu-i visul de a fi, în cazul suspendării Băsescului, preşedinte al României măcar pentru o lună, ca Nicolae Văcăroiu.


Marcat de revelionul anticipat din 6 decembrie 2009, când dopurile de şampanie săreau mai ceva decât înjurăturile dintre galerii pe stadioane, Mircea Geoană a ajuns să aibă nervii zdruncinaţi. Etern Lefter Popescu, aşa după cum scriam, nu s-a agăţat de candelabre ca personajul celebru al lui nenea Iancu, ci şi-a revărsat lacrimile pe microfoanele tuturor televiziunilor.

Cameramanii săreau să prindă primii lacrima lui Mircea, iar reporteriţele care se aflau mai aproape decât celelalte exultau vinovat, de parcă se aflau la uşa sălilor de judecată, punând inculpaţilor judecaţi pentru omor inteligenta întrebare: L-aţi omorât? sau, după caz, Aţi omorât-o?.

Da, a fost un caz de omor politic, nu cred că de eutanasiere, că tot e subiectul la modă, pe aria Adio, tovarăşi! Pe curând, prieteni!, de parcă Mircea Geoană ar fi fost un star folk plângăcios la un concert  de adio.

Stimaţi cititori plângăcioşi, având în vedere că am făcut, încă din titlu aluzii paşoptiste, sunteţi surprinşi dacă vă spun că, aseară, la principalele jurnale de ştiri, de câte ori aapărea Mircea Geoană, am avut vaga impresie că zăresc, pe holurile Casei Poporului, umbra netelevizată de mult  a Andreei Marin, gata să-i  invite pe împricinaţi la o repriză de pupat toţi Piaţa Endependenţei.




Remember 2009: Mircea Geoană nu ştia/ Ce înseammnă lacrima


Şi o scurtă dedicaţie clasică:

Dan Spataru - Nicio lacrima!

Asculta mai multe audio diverse


P.S. În această seară, la TVR 1, sub bagheta Ramonei Avramescu, Mircea Geoană anunţă că a atacat la Curtea Constituţională, un fel de tovarăşa educatoare a politicii noastre, decizia de revocare din funcţia de preşedinte al Senatului şi se compară cu Meleşcanu şi cu alţii care au plecat din PSD. E grav şi prezice că vine apocalipsa, în 2012, în partidul lui Ponta. A condus un partid foarte mare şi nu are probleme să realizeze o construcţie poitică, vorbind despre seninătatea de Dăbuleni, asezonată cu o temporară mâhnire tomnatică.

Întrebarea, totuşi, rămâne pe buzele tuturor: De ce a plâns ieri Mircea Geoană?



Vocea României: Ştefan, nu Hruşcă, ci Stan!

Iată că previziunile din articolul de ieri al lui Vasile Danci Moroşanu s-au confirmat. Ştefan Stan este una dintre cele mai bune voci ale României.

O sală întreagă s-a ridicat în picioare pentru a-l aplauda pe Ştefan Stan, aseară, la emisiunea Vocea României, de la PRO TV. El a trecut, fără probleme, în runda următoare.

Îi mulţumim lui Vasile Danci Moroşanu că ni l-a adus în atenţie pe acest talentat cântăreţ, care merită să câştige Vocea României.



Ultima frontieră a morții se întoarce la Moisei (IV). Apel de suflet către moiseieni

Revoluția culturală online declanșată de recuperarea filmului Ultima frontieră a morții continuă, crește și calcă totul în picioare. 

Sub ochii noștri uimiți se nasc proiecte menite să conserve  moștenirea spirituală a Moiseiului pe care, dacă nu suntem atenți, riscăm să o pierdem în 50 de ani. Orice țară care ar avea o cultură tradițională de forța Maramureșului ar lupta pentru salvarea ei și ar câștiga milioane de euro de pe urma tursimului cultural. România rămâne, din păcate, la toate rece.

Recuperarea filmului de suflet al Moiseiului se transformă, iată, într-un serial, cu episoade pline de suspans, care întregesc, ca niște piese de puzzle, imaginea satului din inimile noastre.

Astăzi, prin amabalitatea stimatei Doamne Dorina Săsăran, soția regretatului actor băimărean Ion Săsăran, care a jucat în filmul nostru, avem câteva imagini-document capturate din pelicula regizată de Virgil Calotescu, în 1979.

Moiseiul în flăcări



Figuranți din Moisei



Fac un apel de suflet către toți moiseienii care își recunosc rudele sau prietenii în calitate de figuranți în aceste poze, să scrie câteva rânduri despre experiența prin care au trecut aceștia în timpul filmărilor. Dacă oamenii aceștia mai trăiesc, pot fi căutați și întrebați. Aceste articole ar fi la loc de cinste în cartea de comori a Moiseiului! 


Dragi moiseieni, contribuiți activ la salvarea moștenirii culturale a Moiseiului! Vă așteaptă mari suprize din partea noastră! Salvați sufletul Moiseiului, satul comoară al Maramureșului și al României!



marți, 22 noiembrie 2011

O Voce a României: Ştefan Stan!



Postarea îi aparţine consăteanului meu, Vasile Danci Moroşanu, actualmente jurnalist în oraşul Roman, Neamţ


Sunteti fani ai siteului Vocea României online punct info? Nu, nu sunteţi !!!? Ei, bine, o să fiţi, numa grijă la ce vă spune amu' Moş Vasîli... 

Apăi, nici io n-am fost pînă ce scumpa mea Fănuşa, pentru cei de pe Facebook Ramona-Sandrina Ilie, nu m-a convins că acolo este un copil minune, aşa cum n-aţi văzut mulţi pe lumea asta ! Îl cheamă Ștefan Stan și așteaptă un SMS de la noi doar pentru a-i confirma valoarea deosebită ! :) 



A, cît pe ce să uit de proba cu care minunea de Fănuşa m-a convins să cheltui bani de două îngheţate pentru cineva cu alură de învingător... Ciuliţi urechea aici  şi spuneţi numa dacă Ştefan Stan nu are cîte ceva din Fred Astaire, Dean Martin şi din Ella laolaltă !? 



Nu uitați: Ştefan are nevoie de confirmarea noastră, restul este OK !!! N-o să vă pară rău...



Ştefan Stan, o voce a României
Sursa foto: vocearomaniei.protv.ro
Tu ce părere ai? Cine este Vocea României?

luni, 21 noiembrie 2011

Suspendarea lui Băsescu, între Ponta şi-Antonescu

La început de săptămână şi la sfârşit de noiembrie, scena politică românească arde în flăcări, cum zicea un hit. Uniunea Social-Liberală, care sună puţin a uniune consensuală, a decis să răstoarne toate pronosticurile şi să demareze în trombă suspendarea onorabilului prezident cotrocenit. Ce şanse ar fi avut la casele de pariuri o eventuală suspendare săptămâna trecută?

Crin Antonescu şi Victor Ponta sunt pe cale, după părerea mea, să facă o greşeală de strategie politică. Deşi nu sunt un susţinător al lui Băsescu, ci din contră, cred că o eventuală a doua suspendare nu ar face decât să contribuie la refacerea unei statui ciobite.

Aflat pe toboganul scăderii ireversibile de popularitate, Băsescu, animal politic aşa cum îl ştim, rânjeşte satisfăcut când simte că, paradoxal, suspendarea l-ar salva. La fel cum, atacul furibund pe toate canalale mogule şi nemogule din 2009 nu i-a făcut decât un imens serviciu.

Nu aşa se pot câştiga inteligent alegeri, interpretând mereu aria Schimbarea domnilor, bucuria nebunilorSă schimbăm mereu, pe masa de şah-mat a politicii, un nebun cu altul la fel de mare sau chiar mai mare? Poate ar fi o şansă teoretică dacă în locul nebunului, ajunşi la capătul tablei de şah şi al răbdării, am pune un rege sau o regină, dar nu unii din dinastia băsesciană a lui Paul de România, cu a lui prinţesă Lia.


Ştirea m-a prins nepregătit ca o stângă a lui Bute, aşa că vă întreb, ca să mă dezmeticesc, dacă suspendarea onorabilului prezident ar avea şanse de reuşită.






Un fleac, te suspendăm!
Sursa foto: adevarul.ro




duminică, 20 noiembrie 2011

Ultima frontieră a morţii se întoarce la Moisei (III)

Actul de recuperare a filmului Ultima frontieră a morţii, realizat de Virgil Calotescu în comuna Moisei, judeţul Maramureş, în anul 1979, a declanşat o adevărată revoluţie în online. 

Împreună cu domnul Vasile Danci Moroşanu, am lansat un proiect de recuperare a valorilor inestimabile ale Moiseiului, care ar cuprinde o prezenţă activă în social media, dar care nu se poate realiza fără ajutorul moiseienilor. Dragi moiseieni, vă rog să vă alăturaţi acestei încercări de a salva memoria culturală a satului vostru natal! Detalii concrete despre acţiunea noastră vă voi oferi în zilele următoare.

Astăzi, vă prezint o mărturie a unei persoane care a participat, ca figurant, la turnarea filmului Ultima frontieră a morţii. Se numeşte Tomoiagă Maria, a Şuşchii, cunoscută în sat mai mult drept  mătuşa Mărie a Frizerului, care prezintă cu un umor mereu proaspăt file din istoria Moiseiului de altădată. Îi mulţumim mult. Vă rog să urmăriţi filmuleţul şi să reflectaţi dacă o asemenea comoară şi altele ca ea merită salvată. 

Moiseieni, salvaţi Moiseiul, satul comoară al Maramureşului şi al României! Salvaţi-vă pe voi înşivă!



Opriţi motoarele urii! Concluzii după CFR vs. U

Chiar dacă s-a desfăşurat fără incidente, meciul dintre CFR şi U Cluj a răscolit iarăşi demonul urii din sufletele suporterilor. 

Săptămâna care a precedat confruntarea care se voia un El Clasico de Ardeal s-a înscris pe coordonatele derby-urilor mioritice. În loc să se îmbrace la frac şi să împartă aceeaşi lojă, conducătorii celor două echipe de pe Someş s-au înghesuit la uşile televiziunilor de sport, cu găleţi de zoaie în ambele mâini, turnându-şi-le galant în cap şi dispreţuindu-i pe mitici.

Ofiţerul de presă de la CFR îi face retarzi mintali pe administratorii siteului suporterilor U-işti, ucluj.ro, care nici ei nu se lasă mai prejos şi numesc stadionul din Gruia cocină, iar numele echipei adverse, ca şi al jucătorilor lui Jorge Costa, este scris ***, în aşa fel încât live textul cuprinde secvenţe de genul: Minutul 86: Intră *** şi iese ***

Ca să filosofăm puţin pe marginea fenoomenului, putem afirma că orice echipă se autodefineşte prin prezenţa adversarelor, iar fairplay-ul este o valoare pomovată obsedant. Nu cred că suporterii lui Real Madrid scriu pe site-urile lor că au bătut, pe Camp Nou, echipa ***. E o onoare să o bată pe Barcelona, cu nume şi prenume.

Cu ce ajută fotbalul şi propria echipă aceste steluţe? Suporterii lui U se recomandă prin istoria de aproape 100 de ani, prin exilul echipei la Sibiu din timpul Diktatului de la Viena, când echipa a intrat pentru totdeauna în sufletele românilor, şi prin aura de romantism pe care a adus-o de multe ori în Divizia A. Aceasta este cartea de vizită a lui U. 

Ce poate fi mai frumos decât ceea ce scria (nu ştiu dacă mai scrie) pe zidurile de lângă bătrânul Ion Moina, Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U, teribilă declaraţie de dragoste care intră în domeniul paranormalului?

Suporterii din faţa porţilor stadioanelor sau din interiorul lor uită că fotbalul este, până la urmă, un simplu joc, nu un receptacul al frustrărilor cotidiene. Iubirea, chiar fanatică, pentru propria echipă nu ar trebui să meargă mână în mână cu ura pentru adversari.

Da, dragi suporteri ai lui U, aveţi dreptate, Căile Ferate Române nu s-au înfiinţat în 1907. Da, stimaţi suporteri ceferişti, U nu mai este doar o echipă a studenţilor. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să smulgem bucăţi din caldarâm şi să ne dăm cu ele, reciproc, în cap.

Stimaţi conducători din fotbal, nu puneţi mai presus profitul imediat şi nu injectaţi cu ură motoarele galeriilor. Opriţi, cât se mai poate, tăvălugul urii! Redaţi fotbalul celor care încă îl mai  iubesc!

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Un derby amputat: CFR vs U. Cronică din afara stadionului

Digisportul titra mare cu câteva minute înainte de începerea meciului: 5000 de spectatori la CFR-U. Talentatul domn Paskany şi-a urmat interesele şi a tras lozul câştigător. Scopul scuză mijloacele, chiar dacă se părea că echipa din Gruia şi-a dat cu stângul în dreptul în ceea ce priveşte managementul partidei.

CFR conducea la pauză cu 2-1,  prin loviturile letale ale lui Cadu şi Weldon, o anemică echipă a lui U, salvată, totuşi, în final de noul comic dintre buturile ceferiste, Beto, care a gafat ca Rică Răducanu în vremurile lui bune.

Din spiritul lui U  nu a răzbătut pe stadionul golaş din Gruia decât cântecul nesfârşit al unei galerii care vine din alte vremuri ale fotbalului, dublată, în online, de hashtag-ul twitteristic  #haideU. Din păcate, entuziasmul care caracterizează şepcile roşii s-a izbit de experienţa superioară a CFR-ului şi de aşezarea în teren a echipei lui Jorge Costa, antrenorul care a trecut de la clima mai blândă a Portugaliei la ceaţa lăptoasă a Clujului.

Debutul celei de-a doua reprize a reaprins speranţele suporterilor lui U, prin atacuri mai susţinute ale favoriţilor, care au atins punctul culminant printr-un şut ratat lui Adrian Cristea. Dar, în loc de renaşterea lui U, Kapetanos şi-a confirmat reputaţia de killer, pe spatele unor fundaşi lipsiţi de reacţie ai lui Ionuţ Badea. 

3-1, şi meciul s-a terminat în minutul 67, restul partidei caracterizându-se prin încercarea CFR-ului de a păstra rezultatul şi prin timiditatea lui U, echipă care trebuie să mai muncească mult până să ajungă la nivelul propriei galerii si al stadionului modern pe care îl are.

Pe lângă meciul destul de bun, cu multe goluri, aşa cum anticipam, rămâne gustul amar provocat de preţul neruşinat al biletelor, fără precedent în fotbalul românesc. Cred că CFR putea să bată şi cu 15000 de suporteri ai lui U în tribună. Un derby cu un stadion gol este un derby amputat, din care scoţi toată seva spectacolului, doar pentru a lua toate cele trei puncte. 

E noapte înceţoşată peste Gruia, suporterii lui U plâng în fularele alb-negre, părăsind locul al patrulea din Liga I la intersecţia celor şapte străzi şi aşteptând primăvara revanşei pe Cluj Arena, iar CFR-ul urcă pragmatic pe locul 2, în urmărirea lui Dinamo.

U pleacă învinsă de pe stadionul din Gruia
Sursa foto: gsp.ro