vineri, 25 noiembrie 2011

O lumină între oameni: Irina Bercea de Moisei

Când am lansat acum câteva zile pe facebook formula Salvaţi Moiseiul! Salvaţi satul comoară al Maramureşului şi al României!, multă lume a crezut că profitoare companii occidentale vor să pună mâna  pe diversele zăcăminte ale zonei. Poate că eu nu am fost destul de explicit, dar este vorba despre o moştenire culturală, pe care, în goana consumismului găunos, riscăm să o pierdem. 

Mi-am propus de mult să scriu un articol despre un OM care merită tomuri întregi, un articol scris doar în ritmul trepidant al sufletului înhămat la caleaşca marilor emoţii. 

Se numeşte Irina Bercea şi fiecare locuitor al Moiseiului  nostru a avut de-a face, într-un fel sau altul, cu Domnia Sa. Ajunsă astăzi la o venerabilă vârstă, doamna Irina Bercea  a fost şi încă mai este Profesoara prin excelenţă. Sunt familii în care patru generaţii, de la bunic până la strănepot, au trecut prin mâinile Doamnei Profesoare de română. I-au trecut, la început sfioşi, pragul clasei şi, mai apoi, al casei, devenind români şi moiseieni mândri de propria lor identitate. 

Îndrăgostită  iremediabil de Moisei, adică de rădăcinile Domniei Sale, Doamna Profesoară Irina Bercea nu şi-a părăsit niciodată satul natal, contribuind din plin, în mod practic,  la refacerea lui după incendiul cutremurător care a urmat masacrului de la 14 octombrie 1944, regenerând timp de mai mult de 60 de ani fibra spirituală a Moiseiului, prin dragostea de carte transmisă fiilor de ţăran.

Exemplele obiective depun mărturie despre statura colosală a acestei personalităţi a Moiseiului, a Maramureşului şi a României, care acum, în anul de graţie 2011, îşi creşte liniştită puii şi găinile pe uliţa bisericii din sat. 

Marcată de drama colectivă trăită de moiseieni în timpul celui de-al doilea război mondial, a pus în scenă, cu participarea multor oameni de ispravă, un spectacol grandios, pe textul folcloristului băimărean Isidor Râpă, cu care a obţinut, nu o să vă vină să credeţi, premiul I în cadrul Festivalului Naţional de Teatru pentru amatori I. L. Caragiale, în anul 1971.

De asemenea, dintre dealurile dominate primăvara de specificul verde de Moisei, au răsărit, ca o minune, doi olimpici naţionali la limba română, tot de sub bagheta Doamnei Profesoare, printre care, cu modestie, mă număr şi eu. Informaţii recente aruncă o nouă lumină asupra valorii Doamnei Profesoare Irina Bercea: surse demne de încredere îmi spun că s-au făcut presiuni politice infernale ca Doamna Profesoară să meargă la Liceul Gheorghe Şincai, din Baia Mare, cel mai important liceu al Maramureşului, azi, Colegiu Naţional. Dar nu a plecat, pentru că iubea cu patimă Moiseiul şi moiseienii.


Îmi amintesc lungile seri de iarnă, când, elev fiind, mă pregăteam, în căsuţa plină de cărţi a Doamnei Profesoare, pentru Olimpiada Naţională, realizând câ gramatica este una dintre marile plăceri al vieţii şi având emoţii pentru personajele lui Gala Galction, din La vulturi!


Vă mai amintiţi, dragi colegi, zilele de sâmbătă, când stăteam înghesuiţi, vreo 10 cred, în holul strâmt al Doamnei Profesoare, unde DEX-ul era la fel de important ca Biblia? Ne era ruşine să greşim vreun răspuns, căci Doamna Profesoară Irina Bercea era descinsă din Dăscăliţa lui Goga.


În orice ţară normală. Doamna Profesoară Irina Bercea, care şi-a dedicat mai mult de 60 de ani luminării unui sat ca Moiseiul, ar fi fost decorată de preşedinte şi nu ar fi avut nicio problemă cu banii sau cu mersul prin spitale.


Aştept momentul în care vom avea în Moisei unul dintre aceste semne ale recunoştinţei: o statuie a Doamnei Profesoare, Şcoala Irina Bercea sau Casa de Cultură Irina Bercea.


Până atunci, ne mulţumim cu faptul că Doamna Profesoară ne înnobilează în continuare şi se lasă înnobilată de Moiseiul pe care îl iubeşte până la sacrificiu. Mi-am permis să scriu în titlu Irina Bercea de Moisei, dar, acum, la final, având în vedere că toţi am ieşit, ca oameni, din mantaua Doamnei Profesoare, cred că mai  potrivit este să spun: Moisei, de Irina Bercea.





2 comentarii:

Gheorghe Vlonga spunea...

In cele 5 minute in care am citit articolul mi s-a facut pielea gaina de emotii, imi imaginam cum stateam inghesuiti, unii in bucatarie (" cei mai vechi"), altii in hol ( printre care eram si eu), cel putin 16 eram in fiecare sambata iar pauza era de o jumatate de ora pentru masa, si, din nou la treaba pana la ora 20.00. Cu toate ca probabil eram rupti de oboseala, ne parea rau cand trebuia sa plecam acasa. Ce m-a impresionat cel mai mult era dragostea ei pentru noi, faptul ca se hranea cu gandul ca noi mergem acasa cu bagajul de cunostinte tot mai plin, si intr-o zi o sa devenim moiseieni adevarati.

Ioan Ivaşcu spunea...

@Gheorghe Vlonga: Mă bucur că v-a impresionat articolul şi că v-a trezit tuturor amintiri de nepreţuit. Este unul dintre paşii necesari pentru salvarea moştenirii culturale e Moiseiului.