luni, 19 decembrie 2011

Copil în comunism

Ca de fiecare dată în decembrie ne amintim de Revoluţia din 1989, comemorând, analizând şi, uneori, din nefericire, denigrând. Îmi propun ca în două postări să prezint modul în care am simţit eu, copil fiind, comunismul, respectiv Revoluţia.

Am trăit nouă ani în comunism, majoritatea timpului petrecându-l la ţară, în Moisei, Maramureş, acolo unde m-am şi născut. 

Cele mai vechi amintiri ale mele datează de la vârsta de trei ani, din 1983, când mama m-a dus la un fotograf dintr-un oraş apropiat, Vişeu de Sus, pentru a face prima mea poză la patru ace. Am fost îmbrăcat în costum, cu cravată şi cu nişte pantofi care mi se par acum cel puţin stranii, parcă erau albaştri sau ceva de genul.

 Fotograful şi mama m-au aşezat în picioare pe un scaun, un celebru taburet, aflat la mare concurenţă cu mai vânatele scaune cu spătar,  în faţa unui calorifer, într-un decor aproape sinistru, dar care surprinde viaţa de zi cu zi din comunism. Iar rezultatul îl vedeţi în partea stângă.

Ca să fiu puţin exigent, aş zice că fotograful a cam ratat poza, dar tocmai aceste mici nereuşite, prezenţa scaunului, a caloriferului şi a unei părţi a mâinii materne, îi imprimă o valoare sentimentală de nepreţuit. Şi când te gândeşti că azi copiii au mii de poze şi de filmuleţe, făcute cu aparate din ce în ce mai HD, dar care nu mai surprind emoţia.

Evident, comunismul de la ţară  a fost diferit de comunismul de la oraş. Şi cu atât mai diferit la Moisei, într-o zonă de munte nefertilă, scutită de colectivizare. Majoritatea locuitorilor din zonă lucrau la minele de la Borşa.

Din cei 9 ani de copilărie comunistă am rămas cu câteva senzaţii acute, vizuale, auditive şi chiar olfactive

Îmi amintesc lungile seri de iarnă în care se lua curentul şi în care vecinii care aveau o baterie cu bec erau nişte zei, la care mergeam să nu orbecăim la lumina unei lumânări. 

Îmi revin în minte aglomeratele autobuze miniere care transportau muncitori chiar de la 60 de km de Moisei către promiţătoarea exploatare de la Borşa, în care se amestecau mirosurile de pufoaică transpirată şi de spirt, cu vorbele într-o limbă necunoscută mie, despre care am aflat mai târziu că este ucraineana, folosită de minerii ce veneau tocmai de la Poienile de Sub Munte sau de la Ruscova.

Căminul cultural era centrul vieţii noastre de duminică. Acolo, am plâns la filmele indiene, l-am admirat pe Sandokan, tigrul Malaeziei şi eram alături de Mărgelatu şi Buză de Iepure, în schimbul unei sume pe care nu mi-o amintesc, dar care gravita în jurul a doi lei. Căminul mirosea a vechi, a şoareci prezenţi peste tot, dar ecranul acela ne fascina. Tremuram când auzeam muzică la difuzoarele instalate de nenea Petrică (moiseienii îşi amintesc de el!), deoarece era preludiul unui film de calitate.

Aş putea continua mult şi bine: să scriu despre străvechiul şi enervantul televizor pe lămpi al cărui nume îmi scapă, dar care m-a terorizat cu lampa lui PL 500, n-o să uit niciodată această denumire!, care se ardea din 3 în 3 luni şi ne obliga să-l ducem la atelierul de reparat televizoare, ca pe un rănit, într-o pătură, unde îi venea de hac uncheşu Dumitru al Horjului, ceteraş şi ceasornicar de viţă aleasă, pe care îl evocă atât de cald prietenul meu întru promovarea Moiseiului, Vasile Danci Moroşanu, în acest articol.

Dar mă opresc aici, pentru a-i menaja pe cei născuţi după Revoluţie, care cred că am intrat de mult pe terenul SF-ului.


6 comentarii:

Jteph247 spunea...

Eu aveam 2 ani când s-a terminat totul.

Ioan Ivaşcu spunea...

@Jteph: Esti tanar, domnule, tanar...

Ioan Ivaşcu spunea...

@Ani Coman: Cred ca se numea Venus ala de care vorbesc, parca. Atmosfera era sinistra, dar erau si momente placute. Oricum, nu regret comunismul, chiar daca acolo e copilaria mea.

Ioan Ivaşcu spunea...

Dintr-o regretabila eroare, am sters comentariul postat de Ani Coman, fara de care ceea ce am scris eu anterior nu ar avea niciun sens.

Iata comentariul semnat Ani Coman:

Vreo 4 anisori aveam si eu in acea perioada "sumbra", insa ma regasesc atat in noptile intunecoase cand stateam cu mama si sora mea abia venita pe lume, cat si in mirosul ciudat de la camin, unde, din cate imi amintesc am intrat cel putin odata, cu bunica, "mama cucu", dupa cum ii spuneam noi. Filmele, ce-i drept nu mi le amintesc, eram mult prea mica sa fi vizionat vreunul. Oricum, mi-o amintesc pe sora mea, prin `89, la un an si jumatate de viata, cum striga: "Pitaaaa,pitaaa!!", iar adultii se amuzau cand o auzeau, abia putea sa vorbeasca. Cu siguranta i s-a impregnat in minte vreo imagine vazuta la televizorul acela cu lampi, care cred ca se numea "Sirius", sper sa nu gresesc.

cornel penu spunea...

Blestemata aceea de revolutie i-au lasat pe multi români fara ratia de pâine, de ulei de zahar, de lapte, si de altele.
Cine nu-si aminteste trecutul este condamnat sa-l retraiasca!
La alegeri românii sunt bägati în seama.Demagogi plini de tupeu zâmbesc superiori, iau un copil în brate (sa para mai umani)tin discursuri tâmpite cu promisiuni desarte, în fata lui "Gura-casca",fara cap si fara coada.
Ion, daca numesti comunism ceea ce defineste dictionarul, este una; iar daca numesti comunism ceea ce s-a trait in tara asta pe timpul dictaturii este infern. Îl citez aproximativ pe PETRE TUTEA:
"Este rusine adusa acestui popor sa povestim ororile petrecute cu spuma Intelectualitatii Românesti în Gherla ,Aiud,Jilava, etc."
Daca ai fi fost la douazeci de ani cu elan de a face ceva pentru binele celor dragi, ai fi vazut ca pe cei mai buni dintre Universitari,Doctori, Ingineri,s.a., îi duce "duba" într-o noapte fara sa-i mai vezi, în locul lor prosti cu doua clase primare care te priveau de sus, neinteresându-i decât un singur lucru: Toti sa gândeasca la fel ca imbecilul de sus.
Cel mai mare rau facut de comunism este ca:
"..ne-am împärtit în triburi si în secte,
în tabere, partide, gästi,
iubirile directe par suspecte,
de vrei succes învata sa urästi!"
Cu stima Cornel!

Ioan Ivaşcu spunea...

@Cornel Penu: Va multumesc pentru comentariu. Cum scriam anterior, nu regret comunismul, chiar daca acolo e copilaria mea. Nu as renunta niciodata la libertate, desi nu am prins ororile regimuului.