luni, 19 decembrie 2011

Copil în comunism

Ca de fiecare dată în decembrie ne amintim de Revoluţia din 1989, comemorând, analizând şi, uneori, din nefericire, denigrând. Îmi propun ca în două postări să prezint modul în care am simţit eu, copil fiind, comunismul, respectiv Revoluţia.

Am trăit nouă ani în comunism, majoritatea timpului petrecându-l la ţară, în Moisei, Maramureş, acolo unde m-am şi născut. 

Cele mai vechi amintiri ale mele datează de la vârsta de trei ani, din 1983, când mama m-a dus la un fotograf dintr-un oraş apropiat, Vişeu de Sus, pentru a face prima mea poză la patru ace. Am fost îmbrăcat în costum, cu cravată şi cu nişte pantofi care mi se par acum cel puţin stranii, parcă erau albaştri sau ceva de genul.

 Fotograful şi mama m-au aşezat în picioare pe un scaun, un celebru taburet, aflat la mare concurenţă cu mai vânatele scaune cu spătar,  în faţa unui calorifer, într-un decor aproape sinistru, dar care surprinde viaţa de zi cu zi din comunism. Iar rezultatul îl vedeţi în partea stângă.

Ca să fiu puţin exigent, aş zice că fotograful a cam ratat poza, dar tocmai aceste mici nereuşite, prezenţa scaunului, a caloriferului şi a unei părţi a mâinii materne, îi imprimă o valoare sentimentală de nepreţuit. Şi când te gândeşti că azi copiii au mii de poze şi de filmuleţe, făcute cu aparate din ce în ce mai HD, dar care nu mai surprind emoţia.

Evident, comunismul de la ţară  a fost diferit de comunismul de la oraş. Şi cu atât mai diferit la Moisei, într-o zonă de munte nefertilă, scutită de colectivizare. Majoritatea locuitorilor din zonă lucrau la minele de la Borşa.

Din cei 9 ani de copilărie comunistă am rămas cu câteva senzaţii acute, vizuale, auditive şi chiar olfactive

Îmi amintesc lungile seri de iarnă în care se lua curentul şi în care vecinii care aveau o baterie cu bec erau nişte zei, la care mergeam să nu orbecăim la lumina unei lumânări. 

Îmi revin în minte aglomeratele autobuze miniere care transportau muncitori chiar de la 60 de km de Moisei către promiţătoarea exploatare de la Borşa, în care se amestecau mirosurile de pufoaică transpirată şi de spirt, cu vorbele într-o limbă necunoscută mie, despre care am aflat mai târziu că este ucraineana, folosită de minerii ce veneau tocmai de la Poienile de Sub Munte sau de la Ruscova.

Căminul cultural era centrul vieţii noastre de duminică. Acolo, am plâns la filmele indiene, l-am admirat pe Sandokan, tigrul Malaeziei şi eram alături de Mărgelatu şi Buză de Iepure, în schimbul unei sume pe care nu mi-o amintesc, dar care gravita în jurul a doi lei. Căminul mirosea a vechi, a şoareci prezenţi peste tot, dar ecranul acela ne fascina. Tremuram când auzeam muzică la difuzoarele instalate de nenea Petrică (moiseienii îşi amintesc de el!), deoarece era preludiul unui film de calitate.

Aş putea continua mult şi bine: să scriu despre străvechiul şi enervantul televizor pe lămpi al cărui nume îmi scapă, dar care m-a terorizat cu lampa lui PL 500, n-o să uit niciodată această denumire!, care se ardea din 3 în 3 luni şi ne obliga să-l ducem la atelierul de reparat televizoare, ca pe un rănit, într-o pătură, unde îi venea de hac uncheşu Dumitru al Horjului, ceteraş şi ceasornicar de viţă aleasă, pe care îl evocă atât de cald prietenul meu întru promovarea Moiseiului, Vasile Danci Moroşanu, în acest articol.

Dar mă opresc aici, pentru a-i menaja pe cei născuţi după Revoluţie, care cred că am intrat de mult pe terenul SF-ului.