marți, 8 noiembrie 2011

Cancan în poiana lui Iocan


După cum scriam și în articolul anterior, o înfiorătoare molimă străbate societatea românească: degradarea. Cioclii țepeni, în straie nemțești, stau calmi la porțile orașelor, așteptându-și prada.

Totul a fost pârjolit și otrăvit în fața valorilor. Zi de zi, fiecare element din spațiul public își aduce prețioasa contribuție la show-ul continuu al mediocrității.

Presa, cândva a patra putere în stat, nu-și conștientizează vinovăția. Nu zic numai de presa audio-vizuală, arendată, de cele mai multe ori, la interese mogule, ci de presa scrisă, care ar trebui să aibă o anumită ținută intelectuală.

Din păcate, la începutul anilor '90, odată cu găina care a născut pui vii, presa și cultura de înaltă clasă s-au despărțit irevocabil, pe motiv de nepotrivire de caracter. S-a pervertit atât de mult gustul public în anii democrației, încât ajungem să regretăm presa autentică din timpul comunismului.

Să nu începem comparația defavorabilă prezentului din perioada interbelică, deoarece presa contemporană nu ar avea nicio șansă de reabilitare. Marii scriitori din perioada respectivă scriau frecvent în presă, unii fiind chiar fondatori de ziare. Oare câți dintre ziariștii de azi realizează că fondatorul primului ziar românesc a fost Ion Heliade-Rădulescu și că presa noastră s-a dezvoltat cu ajutorul lui Barițiu, Asachi, Kogălniceanu, Maiorescu și Lovinescu, fiind subordonată idealurilor naționale?

Mai știe cineva că marele romancier Camil Petrescu era un pasionat microbist, având cronici de fotbal săptămânale și fondând chiar o meteorică revistă de fotbal?

Profitând de nepăsarea noastră, agramații au declanșat operațiunea #occupy_press, făcând legile și stabilind norma.

Orice știre sportivă de la televizor trebuie dublată de un apropo libidinos, de o fină trimitere genitală. Exemplele sunt nenumărate. Ne interesează doar cât câștigă fotbaliștii și ce iubite au, nu cum joacă. Ne pasionează nimicul.

Acum 12 ani, în presa sportivă românească scriau Fănuș Neagu, Ioan Chirilă, Radu Cosașu sau Adrian Păunescu. Vi-l închipuiți pe Fănuș Neagu scuturându-și pomul plin de metafore în grădinile Biancăi? Sau pe unchiul Vanea Chirilă, așezat, patriarhal, în jilțul redacțional, numărând bombele sexy ale lui Tănase?

Am răsfoit recent câteva almanahuri (sau almanahe?) din perioada comunistă, de prin anii 70-’80. Dacă treceai de hățișul osanalelor ceaușiste, presa veritabilă își intra în rol, iar articolele erau mostre de profesionalism. Am descoperit prezentări riguroase, conexiuni între sport și muzica clasică, pagini de istorie, într-un amestec jurnalistic imposibil astăzi.

România a devenit o vastă poiană a lui Iocan, cu cititori de ziare cancanizați și lobotomizați, peste care plutește umbra presei de altădată.

Niciun comentariu: