La Moisei, Maramureş: Casa părintească nu se vinde, ci se dărâmă

Exemplu al noii arhitecturi maramureşene

Cu multă bucurie recunosc faptul  că Moiseiul arată, în pragul lui 2012, ca o mică localitate elveţiană, datorită eforturilor care, pentru cei care nu fac nimic, pot părea supraomeneşti, ale primarului Toader Şteţcu, profesor de biologie la origini. Dar un fenomen îngrijorător îmi toarnă otravă în suflet. Biruiţi de modele occidentale, moiseienii au început să-şi dărâme casele părinteşti cu o energie care ar putea fi folosită în alte scopuri. 

Un articol  al lui Ciprian Mihali, din 27 iulie 2011, atrăgea atenţia că, sub ochii noştri obosiţi, Maramureşul devine un tragic Disneyland, cu clădiri din ce în ce mai eterogene, parcă desprinse din basmele cu case de turtă dulce. Sub presiunea unei libertăţi care atinge haosul, casele maramureşene şi-au pierdut identitatea.

Cum poate omul să se reculeagă sau să moară în casele de azi?

Acelaşi fenomen sinistru se petrece şi la Moisei. În numele unei modernizări iluzorii, dărâmâm vechile case spre a înălţa spre cerul depopulat de sfinţi inutile Turnuri Babel. Cu cel puţin două niveluri, acoperind soarele celorlalţi, noile case maramureşene seamănă cu nişte hardughii fără suflet, din care modestia a fost exilată. 

Refuzaţi de o ţară care nu mai este asistenţială, cum se tot laudă conducătorii, de parcă grija statului nu ar fi oamenii, şi moiseienii şi-au luat traista în spate, ca de atâtea ori de-a lungul istoriei, şi au ales calea negrei străinătăţi. Într-un exod nesfârşit şi sfâşietor, şi-au pierdut sentimentul apartenenţei la acelaşi neam, dizolvând patriotismul nativ în capitalismul altor zări, mai calde.

Crescuţi la umbra încercănată de istorie a Pietrosului Rodnei, cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali, locuitorii comunei Moisei se simt orfani de statul care ar trebui să aibă cât de cât grijă de ei. Şi acum riscă să piardă şi moştenirea spirituală, de nepreţuit. 

Ce va mai rămâne din lumea Moiseiului de altădată peste 50 de ani?

În locul caselor modeste ale ţăranilor noştri, care au primit bunul simţ în acelaşi timp cu laptele matern, apar zi de zi construcţii monstruoase, ca o comnbinaţie bizară între Orient şi Occident. Case mov, case roz, case de turtă dulce expirată, case cu coloane şi fără suflet.

Cum s-a schimbat sufletul oamennilor din Moisei în 50 de ani? Să vă reamintesc că satul a renăscut ca Pasărea Phoenix după al doilea război mondial? Că a rezistat masacrelor şi acum se multilează cu bună ştiinţă?

Casa este spaţiul intim prin excelenţă, adevărată axă a lumii noastre interioare.

Casa părintească mai ales poartă cu ea toate anotimpurile fiinţei, toate amintirile omului de la naştere până la moarte. Acolo s-a născut, acolo a rostit pentru prima dată MAMA, acolo s-a căsătorit şi acolo va muri, pe lutul care îl va face să suporte mai senin apropierea morţii.

Casa părintească nu e o simplă casă, ci e un suflet sau o însumare de suflete, ţipăt al unei infinite istorii personale care îşi cere drepturile de neînstrăinat, ca un copac în care s-a adunat amintire lângă amintire şi pe care unii îl retează cu voinicie.

În locul caselor ţărăneşti din Moisei, pline de suflet, de amintiri şi de lumină, se construiesc cu sârg case noi, kitsch, goale pe dinăuntru şi fără memorie. Un exemplu elocvent, în fotografia care ilustrează acest articol.

Ce putem face? Să aplaudăm tâmp în momentul în care dinţii necruţători ai buldozerului muşcă din  amintirile noastre? Să le spunem acelor oameni că fac bine atunci când îşi calcă sub şenilele indiferenţei un trecut mai valoros decât tot aurul băncilor din lume?

Opreşte BULDOZERUL să-ţi intre  cu şenilele în suflet!

Înainte de a dărâma casa părintească, iubitule moiseian, te rog să asculţi capodopera poetică a lui Grigore Vieru. Apoi, urcă-te liniştit la bordul buldozerului şi dărâmă ce a mai rămas în picioare. Spor la treabă! 

Grigore Vieru - Casa mea