Omul unei stări

În oraşul acesta e o bizară criză de tandreţe, oamenii refuză să se îmbrăţişeze, să-şi atingă sufletele până la epuizare. Dragostea reprezintă un continuu motiv de stres, o povară pe care o poartă fiecare pe Golgota existenţei şi nu o leapădă nici măcar în somn, unde coşmarurile sunt omiprezente.
Glasul poetului răsună în pustie. El e omul unei stări, urmărind pasionat spectacolul teribil al arderii propriului suflet pe rugul unei tandreţi de care nu are nevoie nimeni. La ce bun să scrie ? Şi el scrie oriunde şi pe orice, în baruri imunde, pe şerveţele cu miros de piper, pe variantele subiectelor de bac sau pe hârtia din pachetul de ţigări. La ce bun să scrie, în pustia care îl copleşeşte, cu aceleaşi feţe acre care nu punctează decât golul sufletesc, inundând ca o duhoare crâşmele cu chelneriţe triste, de o plictiseală care l-ar fi revoltat şi pe Bacovia?
El nu e Poetul, numai Poetul, ca pasări ce zboară. Cu sufletul rostogolindu-se pe mesele cu cafea mică-mare, poetul, scris întotdeauna cu p mic, îşi savurează propria prăbuşire, intrarea triumfală în nimic, împărţind generos tandreţe, indiferent de vârstă şi de sex. El e omul unei stări, dependent de sufletele celorlalţi ca de o creangă de care te agăţi pentru a ieşi din mijlocul oceanului putred al fiecărei zile.
Glasul poetului, scris întotdeauna cu p mic, răsună în oraşul în care jeep-urile îşi aruncă noroiul peste o lume de neînţeleşi.
poetul se scrie întotdeauna cu p mic.